1 Decembrie ne aduce în fiecare an un mare prilej de sărbătoare. Este Ziua Națională a Românilor, un simbol extrem de puternic al forței noastre atunci când ne unim în jurul unui proiect, al unui ideal, şi demonstrăm că reușim imposibilul. Am dovedit-o nu doar în 1918, ci în multe alte momente-cheie ale istoriei noastre îndepărtate sau al celei recente.

Este o sărbătoare în care trebuie să dovedim însă, în opinia mea, și multă sinceritate unii față de alții și de acțiunile noastre. Anii din urmă ne-au încercat pe noi toţi, ca naţiune şi tânăr stat. Am pierdut enorm de multe.

Am continuat, an după an, să pierdem fie membri ai familiei, fie rude sau prieteni, nevoiţi fiind să ia calea pribegiei în căutarea unui venit care să le asigure o viață decentă.

Am pierdut sentimentul că suntem un stat democratic și că acest lucru este ireversibil – anii de domnie ai acestei caricaturi de lider autocrat, Dragnea, ne-au scos în stradă pentru a apăra principii pe care le credeam instaurate pe vecie: apartenența la familia europeană, la statul de drept, la garantarea drepturilor și libertăților fiecărui cetățean, o Justiție dreaptă.

Când ne-am văzut viitorul ameninţat, am protestat zile și nopți în stradă, în frig, în loc să fim alături de familiile noastre și de cei dragi.

De multe ori am pierdut speranța că putem fi stăpânii propriului nostru destin. Am pierdut speranța că ne putem construi un viitor la noi acasă exclusiv pe baza meritelor noastre şi a școlilor pe care le-am urmat în mod corect.

Astăzi, societatea românească nu s-a vindecat de furie. Dimpotrivă, căci vedem limpede că, la mai bine de un an de la scoaterea de la guvernare a rămășitelor regimului Dragnea, nimic nu s-a schimbat în mod esențial.

Astăzi, la un an și jumătate de la dispariția lui Dragnea de pe scena publică avem aceleași motive de furie. Justiția nu este scoasă de sub pulpana politicului, deoarece nici o nenorocire înfăptuită de Dragnea și de Iordache nu a fost întoarsă de regimul „democratic“ instaurat acum un an; Secția Specială e la locul ei. Pensiile speciale sunt bine-mersi, neafectate cu nici 5 bani. Posturile în sistemul public se obțin pe bază de adeverință de la Partid.

Marile proiecte de infrastructură continuă să fie finanțate din pix, în funcție de cine are mai multă influență la București (și Iașul pare că nu va prinde niciodată un loc la masa deciziilor importante). Strigăm în continuare în van după Autostrada Unirii, iar aceasta nu apare, cu încăpățânare parcă, în nici un plan de finanțare al guvernanților.

La Iași, mafia imobiliară continuă să joace pe masa Primăriei, iar cetățenii sunt la fel de abuzați de construcțiile haotice care le iau toată lumina de la geamurile și așa strâmte ale cenuşiilor blocuri comuniste moștenite drept unică avere.

Peste toate acestea, cea mai mare criză medicală a generației noastre răvășește omenirea în ansamblu și ne răvășește relațiile sociale, vieţile.

Ce motiv de optimism să găsim atunci la acest 1 Decembrie? În afară de speranța că ne vom putea relua, curând, viețile, de unde le-am lăsat înainte să se aștearnă pandemia?

Există unul: în seara zilei de 6 Decembrie am putea vedea că cea mai curată forță politică din România, atacată de pe toate flancurile – de la adversarii politici la mass media și toate cercurile care vor să își păstreze influența cu orice preț, ar putea deveni o forță de temut prin numărul de mandate obținute în Parlamentul României. Merităm cu toții această șansă. Nu pentru că am rămas fără opțiuni, ci fiindcă, pentru prima dată în ultimii 30 de ani, avem o opțiune reală: stă în puterea noastră să dăm un vot pozitiv. Această şansă ne este dată acum, la 102 ani de la Marea Unire, șansa unei întregi generații.

La mulți ani, români! La mulți Ani, România!